si ciudatii se iubesc.

Statea acolo,afundata in propriile ganduri.Noaptea venise,fara ca ea sa isi dea seama.Era neagra,ca o multime de randunele,pana langa pana,adormindu-l pe strajerul cu flinta.Apoi,parca zburasera deodata miliardele de randunele,descoperind trupul unei imensitati de marmura antica.Asta se intampla tarziu,mult dupa ce isi urasera "noapte-buna".

Gandurile ei apareau si dispareau intr-o dezordine vesela.De cateva ori,incerca sa reconstituie cu ochii inchisi fata lui.Incerca sa si-l imagineze asa cum si-l amintea mai bine,si intr-un final reusi.Un chip luminos,cu fata atat de perfecta,cu ochii caprui.Si-l amintea atat de interesant,dar in acelasi timp misterios,perfect,superb.Ii era greu sa creada ca cineva atat de perfect era real.Si cu toate acestea,era.

Era chiar langa ea,cufundat intr-un somn adanc.Nu voia sa ii deranjeze somnul atat de linistit,atat de pasnic,pasnic ca somnul unui copil,atat de perfect,asa ca il privi ore in sir,in tacerea noptii,tinand ochii cat mai deschisi,temandu-se ca daca i-ar inchide ar pierde o secunda,o secunda in care il putea admira in tacere,in care ii putea sorbi frumusetea,accentuata de razele palide,dar in acelasi timp atat de intense ale lunii.